Lucruri care nu nu pot fi clătinate
De Hannah Whitall Smith
”Schimbarea lucrurilor clătinate, adică a lucrurilor făcute, este făcută tocmai ca să rămână lucrurile care nu se clatină. ”1
Cred că toți suntem de acord că dacă sufletele noastre sunt menite să-și găsească odihna, pacea și alinarea, aceasta va fi găsită numai pe o fundație de nezdruncinat, ce nu poate fi clătinată.
S-ar putea să avem perioade în care credința noastră pare stabilă și de neclintit, ca munții veșnici. Apare o răsturnare de situație, iar toate fundațiile noastre sunt zdruncinate și dărâmate, iar noi suntem în pragul disperării întrebându-ne dacă e cu putință să fim creștini. Câteodată răsturnarea de situație este în circumstanțele exterioare, iar alteori în experianța interioară. Dacă oamenii se reazămă pe munca lor conștiincioasă, Domnul este deseori forțat să le ia toată puterea de muncă pentru ca sufletul să se mute din locul lui fals de odihnă și să fie forțat să se odihnească numai în Domnul.
Câteodată, dependența este față de sentimentele bune sau emoțiile pioase, iar sufletul trebuie să fie privat de acestea, până să învețe că poate să depindă numai de Dumnezeu.
Sau s-ar putea ca răsturnarea de situație să apară în circumstanțele noastre externe. Totul ar părea atât de bine închegat încât nici prin vis nu ne-ar trece probabilitatea unui dezastru. Reputația noastră este garantată, munca prosperă, eforturile noastre au fost de succes, chiar peste așteptări, iar sufletul nostru este relaxat, iar nevoia de Dumnezeu este în pericol de a deveni depărtată și vagă. Atunci Domnul este obligat să ne schimbe radical situația, prosperitatea noastră se dărâmă în jurul nostru ca o casă clădită pe nisip, iar noi suntem tentați să ne gândim că Domnul este supărat pe noi. Dar adevărul este că nu supărarea ci dragostea Lui fac toate acestea. Dragostea Sa îl face să ne ia toată prosperitatea exterioară, care ne oprește sufletele de a intra în împărăția spirituală interioară spre care năzuim.
Pavel spunea că toate lucrurile care pentru el erau câștiguri, le-a socotit ca o pierdere față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos Isus; și când vom învăța să spunem la fel, pacea și bucuria promise de Evanghelie vor deveni posesiile noastre permanente.
Vechii mistici obișnuiau să predea ceea ce ei numeau ”detașare”, însemnând renunțatea la orice ținea sufletul să nu ajungă la Dumnezeu. Această nevoie de ”detașare” este secretul multor ”zdruncinături” ale noastre. Nu putem să-L urmăm complet pe Domnul atâta timp cât suntem legați de altceva, tot așa cum o barcă legată în port nu poate pleca în larg.
Dacă am putea ajunge la ”cetatea care are temelii tari”, trebuie să ieșim, ca și Avraam, din toate celelalte cetăți și trebuie să ne detașăm de orice legătură pământească. În viața lui Avraam, tot ce putea fi zdruncinat fusese zdruncinat. Noi, ca și Avraam, căutăm cetatea care are temelii tari, al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu. Psalmistul învățase aceasta, și după toate zdruncinările, a spus: ”Da, suflete, încrede-te în Dumnezeu, căci de la El îmi vine nădejdea. Da, El este Stânca și Ajutorul meu, Turnul meu de scăpare: nicidecum nu mă voi clătina. Pe Dumnezeu se întemeiază ajutorul și slava mea; în Dumnezeu este stânca puterii mele, locul meu de adăpost. ”
În sfârșit, Dumnezeu reprezenta totul pentru el; și atunci și-a dat seama că avea nevoie numai de Dumnezeu.
Tot așa este și cu noi. Când tot ce poate fi zdruncinat în viața și experiența noastră este zdruncinat, și rămâne doar ceea ce este de nezdruncinat, ne dăm seama că numai Dumnezeu este stânca și temelia noastră, și învățăm să ne încredem numai în El.
”De aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul, și s-ar clătina munții în inima mărilor. Chiar dacă ar urla și ar spumega valurile mării, și s-ar ridica până acolo de să se cutremure munții…Dumnezeu este în mijlocul ei: ea nu se clatină. Dumnezeu o ajută în revărsatul zorilor. ”
”Ea nu se clatină” – ce declarație inspirantă! Ar fi posibil ca noi, cei care suntem atât de ușor mișcați de lucrurile pământești, să ajungem într-un loc în care nimic să nu ne poată deranja calmul? Da, este posibil; iar apostolul Pavel știa asta. Când era pe drum spre Ierusalim, prevăzând că îl așteaptă ”lanțuri și necazuri”, a putut totuși să spună triumfător că ”nimic din aceste lucruri nu mă mișcă”.
Tot ce putea fi zdruncinat din viața lui Pavel fusese zdruncinat, iar el nu-și mai considera viața, sau orice bunuri pământești pe care le avea, dragi. Noi, dacă l-am lăsa pe Dumnezeu să facă ce vrea cu noi, s-ar putea să ajungem în același loc în care nici îngrijorările, nici frica celor pământești, nici încercările acestei vieți să aibă puterea să ne miște din pacea care întrece orice pricepere. Atunci vom fi învățat să ne sprijinim numai pe Dumnezeu.
1 Evrei 12:27.
