Puterea rugăciunii perseverente
De Andrew Murray
Iisus le-a dat ucenicilor Săi o pildă prin care le-a spus că trebuie întotdeauna să se roage şi să nu renunţe: „Domnul a adăugat: ‚Auziţi ce zice judecătorul nedrept? Şi Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor Lui, care strigă zi şi noapte către El, cu toate că zăboveşte faţă de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând.’ ”1
Dintre toate misterele rugăciunii, nevoia de rugăciune perseverentă este cea mai mare. Noi nu-L putem înţelege pe Dumnezeu care, deşi este atât de iubitor şi dornic să binecuvânteze, totuşi trebui să fie rugat, din nou şi din nou, uneori ani la rând, până să primim răspunsul. Aceasta este şi una dintre cele mai mari dificultăţi concrete în practicarea rugăciunii pline de credinţă. Dacă, după ce am pledat cu perseverenţă, rugăciunile noastre nu primesc nici un răspuns, este de cele mai multe ori mai uşor pentru firea noastră carnală leneşă şi pare ca o supunere pioasă, să gândim că trebuie să nu ne mai rugăm fiindcă s-ar putea ca Dumnezeu să aibă un motiv secret pentru care nu a răspuns cererii noastre.
Însă dificultatea se depăşeşte numai prin credinţă. Când cineva a luat poziţie prin credinţă bazat pe Cuvântul lui Dumnezeu şi pe Numele lui Iisus şi s-a supus călăuzirii Duhului pentru a afla care este voia lui Dumnezeu şi pentru-L venera numai pe El în rugăciune, atunci acest om nu trebuie să fie descurajat de amânări. El ştie din Scriptură că puterea rugăciunii pline de credinţă este pur şi simplu irezistibilă; credinţa adevărată nu poate fi niciodată dezamăgită. El ştie că, precum apa, pentru a-şi exercita puterea irezistibilă, trebuie adunată şi acumulată undeva sus până ce şuvoiul poate coborî cu toată forţa, tot aşa şi rugăciunea trebuie acumulată până ce Dumnezeu vede că s-a umplut măsura şi atunci vine răspunsul. El ştie că, precum ţăranul trebuie să facă zeci de mii de paşi pentru a-şi semăna zecile de mii de seminţe, fiecare fiind o parte din pregătirea pentru recolta finală, tot aşa este nevoie adesea de rugăciunea perseverentă şi repetată care este foarte importantă pentru a aduce un răspuns la momentul potrivit celui care a perseverat până la sfârşit. El ştie ce are de făcut, nu din gândurile sau posibilităţile umane, ci din Cuvântul Dumnezeului celui viu. Astfel, aşa cum a spus Avraam cu mulţi ani în urmă: „Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi” şi apoi „prin credinţă şi răbdare, moştenesc făgăduinţele”.2
Ca să putem, atunci când nu primim răspuns al rugăciunea noastră, să combinăm răbdarea în tihnă cu bucuria încrederii în rugăciunea noastră perseverentă, trebuie să încercăm în special să înţelegem cuvintele cu care Domnul descrie modul în care s-a comportat, nu judecătorul nedrept, ci Dumnezeul şi Tatăl nostru faţă de cei cărora le permite să pledeze zi şi noapte înaintea Lui: „Cu toate că [Dumnezeu] zăboveşte faţă de ei, vă spun că le va face dreptate în curând”.3
El le va face dreptate în curând, spune Domnul. Binecuvântarea este pregătită; El este nu numai dispus, dar şi foarte nerăbdător să le dea ceea ce cer; iubirea nepieritoare arde în El cu dorinţa de a se revela complet pe Sine faţă de iubiţii Săi şi de a le satisface nevoile. Dumnezeu nu va întârzia nici un moment în plus decât ceea ce este absolut necesar; El va face tot ce Îi stă cu putinţă pentru a trimite şi a grăbi răspunsul.
Dar dacă lucrul acesta este adevărat şi dacă puterea Sa este infinită atunci de ce adesea durează atât de mult până ce vine răspunsul la rugăciune? Şi de ce aleşii lui Dumnezeu trebuie adesea, în mijlocul suferinţei şi al conflictului, să pledeze zi şi noapte? El aşteaptă răbdător în timp ce îi ascultă. „Iată că plugarul aşteaptă roada scumpă a pământului, şi o aşteaptă cu răbdare, până primeşte ploaie timpurie şi târzie”.4 Ţăranul tânjeşte într-adevăr după recolta sa însă ştie că trebuie să aibă toată cantitatea de soare şi de ploaie şi trebuie să aştepte. Un copil vrea adesea să culeagă un fruct pe jumătate copt; ţăranul ştie cum să aştepte până la momentul potrivit.
Omul, chiar şi în partea spirituală, este supus legii creşterii progresive care conduce toate făpturile vii. Doar pe această cale a progresului poate el să-şi atingă destinul divin. Iar Tatăl, în a cărui mâini sunt vremurile şi anotimpurile, este cel care ştie când sufletul sau biserica au ajuns la punctul maturităţii credinţei pentru a primi şi a păstra cu adevărat binecuvântarea. Precum un tată care doreşte ca singurul lui copil să se întoarcă acasă de la şcoală dar aşteaptă cu răbdare până ce perioada de educare s-a încheiat, tot aşa este şi cu Dumnezeu şi copiii Săi: El este cel răbdător şi răspunde repede.
Înţelegerea acestui adevăr îl conduce pe credincios să-şi cultive starea de spirit corespunzătoare: răbdarea şi încrederea, aşteptarea şi anticiparea, acestea sunt secretul perseverenţei sale. Prin credinţă în promisiunea lui Dumnezeu noi ştim că avem ceea ce I-am cerut.5 Credinţa ia şi ţine răspunsul promisiunii precum o posesiune spirituală nevăzută, se bucură de ea şi slăveşte pentru ea. Însă există o diferenţă între credinţa care primeşte Cuvântul şi ştie că el conţine răspunsul şi credinţa clară, completă şi matură care primeşte promisiunea ca pe un fapt real. Este perseverenţa, opusul necredinţei, este rugăciunea cu încredere şi cu slavă cea care face sufletul să progreseze până la uniunea completă cu Domnul său, atunci când poate intra în posesia binecuvântării în El. Ar putea fi în lucrurile din jurul nostru, ar putea fi în marele sistem din care facem parte, ar putea fi în guvernarea lui Dumnezeu, lucruri care trebuiesc îndreptate prin rugăciunile noastre înainte ca răspunsul să vină în întregime; credinţa care, conform poruncii, crede că a şi primit, aceasta Îi permite lui Dumnezeu să îşi ia oricât timp are nevoie; ştie că a triumfat şi că trebuie să triumfe. Prin perseverenţă stăruitoare, hotărâtă şi în tihnă credinţa aceasta continuă să se roage şi să mulţumească până ce primeşte binecuvântarea. Şi astfel vedem combinate lucruri care iniţial păreau contradictorii – pe de o parte credinţa care se bucură de răspunsul Dumnezeului nevăzut că este o posesiune cât se poate de reală, iar pe de altă parte răbdarea care pledează zi şi noapte până ce această posesiune se face văzută. Repeziciunea răbdării lui Dumnezeu întâlneşte triumfătoarea dar răbdătoarea credinţă a copilului Său care aşteaptă.
Cel mai mare pericol pentru noi în această şcoală a răspunsurilor amânate este tentaţia de a gândi că, poate, nu este voia lui Dumnezeu să ne dea ceea ce cerem. Dacă rugăciunea noastră este conform Cuvântului lui Dumnezeu şi sub călăuzirea Duhului, atunci să nu ne lăsăm pradă unor asemenea temeri. Să învăţăm să-i dăm timp lui Dumnezeu. Dumnezeu are nevoie de timp cu noi. Dacă doar i-am da timp – adică timp petrecut zilnic în compania Lui, ca El să poată să ne influenţeze pe deplin cu prezenţa Sa, şi timp, zi de zi, în timp ce aşteptăm, pentru credinţa de a dovedi că este real şi ca să ne umple întreaga făptură – atunci El Însuşi ne va călăuzi de la credinţă la viziune; atunci vom vedea slava lui Dumnezeu. Să nu amânăm să ne scuturăm credinţa. Fiecare rugăciune cu credinţă ne aduce cu un pas mai aproape de victoria finală. Fiecare rugăciune cu credinţă ajută la maturarea fructului şi ne aduce mai aproape de el; umple măsura rugăciunii şi credinţei ştiute doar de Dumnezeu; doboară obstacolele din lumea nevăzută; grăbeşte sfârşitul. Copile a lui Dumnezeu, dăruieşte Tatălui timp. El te ascultă cu răbdare. El doreşte ca binecuvântarea ta să fie bogată, completă şi sigură; dăruieşte-I timp, atunci când pledezi zi şi noapte înaintea Lui. Aminteşte-ţi doar de cuvintele: „[Dumnezeu] le va face dreptate în curând”.
Binecuvântarea unei astfel de rugăciune perseverente este de nedescris. Nu există ceva mai bun pentru a-ţi cerceta inima ca rugăciunea cu credinţă. Ea te învaţă să descoperi, să mărturiseşti şi să renunţi la tot ce te împiedică să primeşte binecuvântarea, tot ce s-ar putea să nu fie conform cu voia Tatălui. Te conduce spre o relaţie mai apropiată cu El, singurul care ne poate învăţa cum să ne rugăm, către o abandonare mai completă şi fără învelişuri în afară de sângele şi Duhul. Necesită să trăieşte mai aproape şi mai complet în Hristos. Creştini, da-ţi timp lui Dumnezeu. Domnul va sfârşi ce a început pentru voi.6 „Răbdare – grabă” aceasta este parola lui Dumnezeu când intri pe porţile rugăciunii: de asemenea să fii tu însuţi.
Fie că te rogi pentru tine sau pentru alţii, toată această muncă, trupească sau mentală, necesită efort şi timp: trebuie ca noi să ne dedicăm complet ei. Natura îşi descoperă secretele şi îşi oferă comorile doar muncii sârguincioase şi înţelepte. Cu toate acestea noi o putem înţelege foarte puţin, din punct de vedere spiritual este la fel: sămânţa pe care o plantăm în pământul Raiului, efortul pe care îl depunem şi influenţa pe care căutăm să o avem în lumea din jurul nostru necesită să ne implicăm cu toată fiinţa noastră: trebuie să ne dăruim la fel şi rugăciunii. Dar să menţinem puternică siguranţa că la vremea potrivită vom secera dacă nu vom renunţa.7
Doar să-I dăm timp lui Dumnezeu. Apoi să continuăm să pledăm zi şi noapte. „Auziţi ce zice judecătorul nedrept? Şi Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor Lui, care strigă zi şi noapte către El, cu toate că zăboveşte faţă de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând.”8 -De Andrew Murray.9
1 Luca 18:1-8.
2 Romani 4:18; Evrei 6:12.
3 Luca 18:7-8.
4 Iacov 5:7.
5 1 Ioan 5:15.
6 Psalmul 138:8.
7 Galateni 6:9.
8 Toate versetele au fost citate din Biblia versiunea Dumitru Cornilescu.
9 Andrew Murray (1828-1917), a fost un lider sud african al bisericii reformate olandeze şi autor de lucrări de devoţiune. Născut în Cape Town, Africa de Sud, Murray a devenit un însemnat lider misionar şi promovator de frunte al chemării misionare în Africa de Sud.
