Nu contează cât de departe
de Steve Hearts
Au fost nenumărate ocazii în care am simțit că ori Isus era distant față de mine, ori că am rămas atât de departe de El încât nu-mi mai puteam găsi drumul înapoi la El. Dar într-o seară am văzut foarte clar cum ambele idei sunt foarte departe de adevăr.
Nu puteam să adorm, așa că m-am decis să ascult niște pasaje din Biblie. Am decis să ascult Evanghelia după Ioan, Evanghelia mea preferată din cele patru Evanghelii. Era foarte inspirant, mai ales că trecuse mult timp de când am auzit-o în format audio ori de când am citit-o în Braille. Această poveste mi-a vorbit inimii:
Cand s-a inserat, ucenicii Lui s-au coborat la marginea marii. S-au suit intr-o corabie si treceau marea, ca sa se duca in Capernaum. Se intunecase, si Isus tot nu venise la ei. Sufla un vant puternic si marea era intaratata. Dupa ce au vaslit cam douazeci si cinci sau treizeci de stadii, vad pe Isus umbland pe mare si apropiindu-Se de corabie. Si s-au infricosat. Dar Isus le-a zis: "Eu sunt, nu va temeti!” Voiau deci sa-L ia in corabie. Si corabia a sosit indata la locul spre care mergeau. - Ioan 6:16-21(1)
Știam această poveste din copilărie, dar în acea seară prinsese o însemnătate nouă, diferită, așa cum Cuvântul lui Dumnezeu face întotdeauna atunci când îi cer ajutorul și când mă rog ca Duhul Sfânt să mă călăuzească în timp ce-L studiez.
Am văzut că cu toate că Isus nu era fizic cu ucenicii Săi atunci când aceștia și-au început voiajul peste lac, El nu i-a pierdut din ochi nici măcar pentru o fracțiune de secundă. El își avea ochii ațintiți asupra lor. Întotdeauna mă gândeam care să fi fost distanța de la muntele unde era Isus și lacul pe care-l traversau ucenicii Săi. Oricare ar fi fost distanța, este clar de observat că aceasta nu era importantă. Isus le știa exact locația cât și circumstanțele în care se aflau, iar astfel a putut să fie alături de ei exact în momentul în care a pornit furtuna, iar ei aveau nevoie de intervenția Sa.
El este la fel cu noi azi. Cu toate că prezența Sa nu este mereu deschisă ori evidentă, iar El ar putea părea distant uneori, acestea nu schimbă cu nimic faptul că El este cu noi tot timpul și nu-și ia niciodată ochii de la noi. El este de asemenea loial în a se manifesta nouă în foarte multe moduri, mai ales în momentele în care știe că este foarte necesar acest lucru.
Am reținut de asemenea modul în care ucenicii Lui L-au văzut umblând pe mare, apropiindu-se de barca lor, ei erau înmărmuriți. Dar odată ce și-au dat seama că este Isus, l-au luat în barcă cu ei. Doar atunci au putut ei să ajungă imediat la destinație. Pare că aproape a făcut două miracole simultan - liniștind furtuna și scurtându-le voiajul.
Barca o iau ca simbolându-mă pe mine, anumite părți ale inimii și vieții mele în care nu L-am lăsat pe Domnul să intre, fie de frică ori din mândrie. Dar cu cât îl las mai mult să aștepte, cu atât mai multe stricăciuni apar în acele zone ale vieții mele, care de cele mai multe ori sunt și cele mai expuse și frânte. Odată ce îl las să intre, El mereu repară totul, iar Eu mă simt în siguranță și reînvigorat - tot așa cum probabil și ucenicii Săi s-au simțit atunci când au ajuns cu bine la destinație - iar furtuna mea interioară se oprește și ajung cu bine la țărmul credinței și mă încred în El.
În aceeași ordine de idei, îmi amintesc povestea din Ioan 4, în care un slujitor împărătesc venise să-L roage să-i vindece fiul care era pe moarte. Isus doar i-a spus, “Du-te…fiul tău trăiește.”(2) Omul decisese să-și pună toată încrederea în cuvântul lui Isus. El a avut credința că distanța fizică dintre Isus și fiul său care era pe moarte nu era un impediment pentru puterea de vindecare miraculoasă a lui Dumnezeu și că fiul său se va vindeca. Și într-adevăr a fost!
Tot așa, nu contează cât de departe este prezența lui Isus, nici cât de departe m-am depărtat eu de El atunci când am îngăduit să fiu purtat de valurile vieții. Nu există nici o distanță prea mare pentru El pentru a o traversa, nici furtună prea puternică pentru a o calma, nici valuri prea mari peste care să nu poată umbla.
În timp ce reflectam la aceste lucruri, pacea mea interioară a început să crească și curând adormisem în brațele lui Isus - aceleași brațe care l-au prins pe Petru atunci când începuse să se scufunde în timp ce încerca să umble pe mare venind spre Isus(3). Aceleași brațe care sunt mereu întinse, așteptându-mă să cad în ele, indiferent de cât de departe m-am depărtat.
Cu toate că uneori îi pierd prezența în viața mea din ochi, este reconfortant să știu că în schimb El nu mă va pierde din ochi. Cu toate că eu uneori mă rătăcesc pe cărările vieții, El știe mereu unde să mă găsească. Acum, în momentele în care mă simt depărtat de El, pur și simplu îmi reamintesc cele de mai sus, și înainte de a-mi da seama, senzația de distanță dintre noi este înlocuită de una de apropiere de El, amintindu-mi că El nu mă va lăsa niciodată și nici nu mă va părăsi.(4)
Așa cum spune și cântecul de Steven Curtis Chapman:
Ochii Lui sunt mereu ațintiți asupra noastră:
Ochii Lui nu se închid nicicând pentru a adormi.
Și nu contează unde vei pleca,
Tu vei fi mereu în ochii Sâi, în ochii Săi.(5)
1 Biclia
2 Vezi versetele 46-54.
3 Vezi Matei 14:31.
4 Vezi Evrei 13:5.
5 “His Eyes” de Steven Curtis Chapman.
