Limitatoare de viteză
de Marcus Vernier
Recent am avut câteva probleme de sănătate. M-am îmbolnăvit de pneumonie și imediat după ce m-am vindecat, mi-am rupt un ligament de la genunchi. Așa că două luni am fost țintuit la pat de aceste necazuri. Înainte de a mă îmbolnăvi începusem să particip la evenimente ca actor și ca model - un mod inedit de a strânge fonduri suplimentare în țara în care locuiesc împreună cu soția mea - în timp ce continuam să lucrez, de ani buni deja, la traducerea de articole în limba locală.
Am fost puțin intrigat de motivul pentru care m-am lovit de aceste două "obstacole" medicale. Timp de câteva săptămâni a trebuit să stau să mă odihnesc, să vină cineva și să-mi aducă mâncarea, să mă ajute cu diferite treburi în jurul casei și chiar să mă ajute să mă îmbrac. M-am simțit destul de umilit. Fiind misionar și creștin dedicat de multă vreme, aproape jumătate din viața mea, sunt învățat să caut motivele spirituale din culisele a ceea ce mi se-ntâmplă în viață. Dar trebuie să recunosc că eram intrigat de faptul că am fost țintuit la pat atâta timp, când aș fi putut să fac atât de multe alte lucruri servindu-L pe Domnul și câștigându-mi veniturile pentru curânda pensionare, etc.
Încetul cu încetul începusem să-mi dau seama ce ar putea să fie problema. Un beculeț roșu de alarmă, aprinzându-se pe panoul conștiinței mele îmi sugera că nu mai aveam același contact apropiat cu vocea Domnului. Deși petreceam timp cu Domnul în fiecare zi, acel sentiment de a fi în derivă nu se îndepărta de la mine. Ceva părea că lipsește. Mă simțeam din ce în ce mai izolat. Ceva sau poate cineva părea să-mi lipsească din viață și nu știam ce sau cine este. S-ar putea să sune nostim, dar chiar așa mă simțeam.
Cineva lipsea și mă gândeam dacă este acea persoană sau cealaltă? Sau mâ gândeam că dacă aș avea acel lucru aș fi fericit. Îmi lipsea cineva sau ceva, asta fiind sursa insatisfacției.
Eram ocupat, ocupat, ocupat și într-un fel fericit dar se pare că undeva am făcut o cotitură, iar drumul pe care am apucat pare să mă ducă spre o destinație care-mi displăcea.
Viața devenise confuză, parcă eram într-un carusel. Aveam o anumită satisfacție dar numai superficială și nu în adâncul inimii mele, parcă totul se învârtea mereu și mereu.
Viteza a făcut mereu parte din viața mea și într-un fel distracția sau delectarea erau sinonime cu viteza. Chiar și când eram copil, obișnuiam să alerg la școală sau de la școală spre casă. (Cred că cel mai des alergam spre casă!) Niciodată nu mi-a plăcut să merg. Chiar și când făceam marșuri forțate, nu acceptam să fiu întrecut de altcineva decât dacă persoana respectivă alerga. Decisesem că dacă eram într-un grup de persoane care făceau marșuri forțate să nu mă depășească nimeni. Acum, chiar să mă plimb încetișor îmi vine destul de greu. Am fost relocat pe "banda înceată".
Sunt multe referințe în Cuvântul lui Dumnezeu despre a merge încet sau chiar de a sta pe loc. "Opriți-vă, și să știți că Eu sunt Dumnezeu."1 Fiind mereu în mișcare, mai ales la viteze mari, ne poate dăuna legăturii pe care o avem cu El. Pierdem lucruri, uităm lucruri și obosim repede, așa cum ne adeverește și scrisoarea lui David "Oprește-te, uită-te și ascultă".
Stând acasă, deseori cu termometrul în gură și mai târziu cu genunchiul imobilizat, fără a mă simți prea glorios, l-am redescoperit pe Domnul. Oprindu-mă din ritmul frenetic, vocea Sa calmă a devenit evidentă, felul Său de a vedea lucrurile a devenit parte din conștiința mea și gândurile Lui au devenit gândurile mele. "Până ce am fost smerit, rătăceam; dar acum păzesc Cuvântul Tău."2
Poate că realizez mai puține lucruri, schimbând benzile de la cea rapidă la cea lentă, dar sunt mai fericit, mai calm, mai liniștit și cu siguranță mai aproape de Domnul. El și cu mine mergem împreună.
Și atunci mi-am dat seama că El era cel care-mi lipsea, nu altcineva sau altceva. Și cu acea relație refăcută, totul și-a intrat în cursul firesc.
1 Psalm 46:10
2 Psalm 119:67
