Har + Credinţă + Nimic
De David Brandt Berg
Dumnezeu a ridicat mari sfinţi de-a lungul vremurilor pentru a fi exemple şi idealuri pentru credincioşi. Dar deseori, sfinţii şi marii eroi ai Bibliei au fost atât de exaltaţi şi păreau atât de superiori încât puteau să te facă să te simţi ca şi cum „Ce rost are să mai încerc? N-aş putea niciodată să fiu aşa. Nu voi reuşi niciodată.” Nici măcar nu simţeai că ai vrea să încerci, deoarece erau atât de departe şi deasupra ta. Chiar şi personaje din Biblie pot părea atât de superioare nouă încât nici nu mai pot fi reprezentative pentru existenţa noastră prezentă.
Dar ceea ce Domnul a încercat să arate în Cuvântul Său este partea umană a personajelor Biblice şi cât de mult ne semănau. Ele nu erau perfecte şi nici prea diferite faţă de noi nu erau. Acesta este motivul pentru care regele David a rămas aşa o inspiraţie şi o încurajare de-a lungul veacurilor, un om care a păcătuit şi care a fost atât de rău precum el, şi cu toate acestea Domnul l-a iertat după ce s-a pocăit şi chiar l-a numit un om după inima Sa. El a scris toţi acei Psalmi minunaţi şi a devenit un rege bun şi un om extraordinar, un profet care l-a iubit pe Domnul în ciuda tuturor greşelilor şi păcatelor sale.
Nici apostolul Pavel n-a fost perfect, în ciuda faptului că a fost un mare sfânt al perioadei Noului Testament şi pe care biserica îl venerează profund.
Ridicarea în slăvi a unor sfinţi poate avea un efect advers şi anume senzaţia de inferioritate absolută şi de descurajare ca urmare a faptului că ştii că n-ai nici o şansă să ajungi la un asemenea nivel de sfinţenie şi slavă, de suferinţă şi persecuţie, şi simţi că mai bine ai renunţa, gândindu-te „Ce sens mai are? Nu voi reuşi niciodată.”
Dar este important să ne amintim că şi marii eroi ai lui Dumnezeu ca Moise spre exemplu, au făcut greşeli mari şi au păcătuit, iar aproape fiecare om al lui Dumnezeu din Biblie era un erou cu picioare de lut la fel de uman ca şi noi. De aceea am încercat să le subliniez greşelile, eşecurile şi păcatele. Este fals idealul care spune că un creştin ar trebui să fie perfect, de o perfecţiune absolută şi fără de păcat. Biblia nu ascunde păcatele eroilor ei. Biblia arată păcatele şi greşelile lor, şi spune cum Dumnezeu i-a pedepsit şi i-a corectat mereu şi mereu în mod constant.
De aceea regele David este un exemplu atât de bun, deoarece el făcuse atâtea greşeli şi a avut nişte păcate groaznice, şi cu toate acestea Domnul l-a iertat şi l-a folosit. Trebuie să spun că el era idealul meu, deoarece m-am gândit, „Dacă el a reuşit, cred că aş putea reuşi şi eu.” Nu m-am aşteptat niciodată să ajung la înălţimea slavei şi frumuseţii psalmilor şi a profeţiilor sale, dar m-am gândit că dacă un om măreţ ca el putea fi atât de păcătos, asta însemna că exista speranţă şi pentru mine.
Faimosul predicator Harry Ironside (1876-1951) a fost crescut într-o biserică a Sfinţeniei şi avea mici păcate de care ştia că sunt păcate. Cu toate acestea pretindea că ajunsese la perfecţiune fără de păcat şi că nu mai păcătuia, deoarece avusese această a doua slujbă a harului a experienţei sfinţeniei şi a eradicării, iar Dumnezeu tăiase tot ce era parte a omului vechi şi a păcatului, iar acum era perfect fără de păcat şi nu putea să păcătuiască.
Harry era sincer cu el însuşi; ştia că nu ajunsese în acea stare de perfecţiune fără de păcat. Îşi citea Biblia şi într-un final se trezise la realitatea că totul era numai prin har, că nu avea nimic de a face cu perfecţiunea noastră fără de păcat ori cu nici un alt fel de perfecţiune. Noi toţi greşim, noi toţi păcătuim şi este numai harul lui Dumnezeu. Este numai dragostea, mila şi harul Său, sacrificiul Său pe cruce care ne mântuieşte. Nimic altceva. Nimic.
Într-un final, Harry şi-a mărturisit că nu era perfect şi nici fără de păcat. Şi-a dat seama că avea credinţă mântuitoare în sângele lui Hristos şi în mântuirea Sa. A vrut cu tot dinadinsul să cunoască adevărul, îşi citea Biblia, şi a ajuns la aceeaşi concluzie la care a ajuns şi Martin Luther, şi anume că, „Prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu vine de la voi ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.”
După această descoperire a început să spună tuturor, să mărturisească. El învăţa că singurul lucru pe care îl ai de făcut pentru a fi mântuit era să crezi şi să primeşti. Doar să crezi. Harul lui Dumnezeu, credinţa ta plus nimic. Atât îţi trebuie pentru a fi mântuit. Har+Credinţă+Nimic. Bine-nţeles, faptele vor urma, ca fapte ale dragostei pentru Domnul, dar ele nu sunt cerute pentru mântuire. Ele sunt o manifestare a mântuirii şi a dragostei tale pentru Domnul şi pentru alţii.
El mergea peste tot strigând şi slăvind pe Dumnezeu, mărturisind şi propovăduind nou descoperita sa evanghelie, exact ca şi Martin Luther atunci când a ajuns la concluzia că suntem mântuiţi prin har prin credinţă! Martin Luther se ridicase în genunchi şi începuse să strige: „Nu mai trebuie să fac asta pentru a fi mântuit! Nu trebuie să plătesc pentru păcatele mele. Nu trebuie să mă târăsc pe treptele acestea pe mâini şi pe genunchi până la papă sau până la nimeni altcineva! Pot fi mântuit prin harul lui Dumnezeu. El mi l-a dat deja; singurul lucru pe care trebuie să-l fac este să-l primesc şi să mulţumesc lui Dumnezeu pentru el.”
El a mers peste tot propovăduind asta şi oamenii se mântuiau. A fost dat afară din Biserica Catolică deoarece această doctrină nu era acceptată de către biserică – şi anume că nu trebuia să fii bun, că nu trebuia să ai fapte, că nu trebuia să fii un sfânt pentru a fi mântuit. Puteai să fii doar un păcătos mântuit, mântuit prin har prin credinţă. Har + Credinţă + Nimic.
