Fapte sau har
De David Brandt Berg
Cea mai fierbinte controversă religioasă pe care a cunoscut-o vreodată lumea a fost tot timpul între religiile care îţi spun „salvează-te singur” şi cele care îţi spun „doar Dumnezeu te poate salva”. Omul a încercat întotdeauna să se mântuiască singur, cu doar puţin ajutor din partea lui Dumnezeu, ca să nu trebuiască să-I mulţumească prea mult lui Dumnezeu şi să-şi asume el meritul, să facă ce vroia şi să-şi urmeze calea.
Prima crimă a fost comisă de un om religios de genul „salvează-te singur”, Cain, care l-a ucis pe Abel – un om care se încredea în Dumnezeu – începutul persecuţiei religiei adevărate de către religia falsă. Cain era o persoană religioasă, foarte religioasă, şi încerca din greu să ajungă în felul său la izbăvire, chiar aducând sacrificii lui Dumnezeu şi susţinând că se închină lui Dumnezeu şi cerându-I lui Dumnezeu să-l ajute să-şi câştige mântuirea. Însă pe cât de mult s-a străduit totuşi nu a fost de ajuns.
Modalitate aleasă de el nu era calea lui Dumnezeu. Era calea tuturor religiilor false. Ei toţi depind de îndreptăţirea de sine şi de drumul pe care şi-l aleg. Majoritatea dintre ei pretind că Îl venerează pe Dumnezeu şi Îi cer puţin ajutorul pentru a reuşi, dar depun atât de mult efort în încercarea de a-şi câştiga mântuirea încât li se pare că o merită, cu sau fără ajutorul Său, şi se simt jigniţi dacă El nu pare să aprecieze bunătatea lor. „Dar priveşte la tot ce am făcut pentru Tine, Doamne. Ar trebui să-mi dai o medalie. Chiar merit să fiu mântuit. Dacă vei avea de gând vreodată să izbăveşti pe cineva, ar trebui să mă izbăveşti pe mine. Dacă cineva va reuşi vreodată cu siguranţă eu voi fi acela!”
Pe de altă parte, Abel a făcut doar ceea ce i-a cerut Dumnezeu şi „a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain”1 jertfa credinţei sincere în Cuvântul lui Dumnezeu – sacrificiul mielului simbolizând mântuirea doar prin sângele lui Hristos, arătând că el se încredea doar în Dumnezeu să îl mântuiască şi că doar dreptatea lui Dumnezeu îl putea salva. El ştia că avea doar neprihănirea lui Dumnezeu şi deloc din a sa şi că totul era numai un dar divin.
Asta l-a pus într-o lumină proastă pe Cain, cel care muncea din greu, cel care se realizase prin propriile lui eforturi, acel religios devotat propriei sale forme de veneraţie şi a scos la iveală atât de clar ipocrizia şi zădărnicia acestor lucruri încât s-a înfuriat. După toate eforturile sale inutile, raţionamentele sale legaliste şi pretenţia de a fi mântuit ca răsplată pentru tot ce făcuse, Cain s-a simţit atât de umilit încât a încercat să ascundă groaznicul adevăr că propria lui religie eşuase, omorându-l pe omul a cărui simplă credinţă în harul lui Dumnezeu îl demascase.2
Astfel a început marea bătălie între mândrie şi umilinţă, între religioşii legalişti şi păcătoşii mântuiţi, războiul continuu care se poartă de atunci încolo între Babilonul carnal şi Ierusalimul spiritual, între trup şi spirit, fapte şi credinţă, lege şi har, sine şi Dumnezeu.
Asta a dat naştere unora dintre cele mai mari neînţelegeri şi interpretări greşite ale Scripturilor care au existat vreodată. De atunci oamenii tot încearcă să se mântuiască singuri, cu cât mai puţine mulţumiri posibil lui Dumnezeu, şi au răstălmăcit Scripturile pentru a încerca să arate că o pot face.
Deoarece Dumnezeu nu te poate ajuta să te mântuieşti singur iar tu nu te poţi mântui singur, indiferent cât de mult ai încerca să primeşti ajutorul Său şi pentru că nu poţi sluji la doi stăpâni, pe tine şi pe Dumnezeu – nu poţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona3 – religioşii au ajuns să-l slujească doar pe Mamona fără Dumnezeu şi au fost distruşi de potopul judecăţii Sale. Doar Noe şi familia lui au fost salvaţi prin harul lui Dumnezeu în Arcă, un fel de Hristos, iar apele care au distrus lumea muncitoare i-au salvat pe credincioşii încrezători.
Dar tot nu au învăţat. După cum se zice: „Tot ce învăţăm din istorie este că nu învăţăm niciodată din istorie”.4 Nu după mult timp au ajuns tot acolo, de data asta construindu-şi un turn pentru a ajunge în Rai prin forţele proprii, prin munca lor, făcându-şi un renume şi luându-şi meritele pentru măreţia lui. Dar nici asta nu a mers. Tot ce a rezultat din Babel a fost o mare confuzie şi de această încurcare a limbilor suferim până în zilele noastre.5
Chiar şi Avraam a încercat să facă câteva şmecherii ca să se salveze pe sine şi pe urmaşii săi, până când Dumnezeu i-a arătat că totul era prin credinţă şi prin puterea lui Dumnezeu făcătoare de minuni, nu prin faptele sale.6
Moise a încercat şi a căzut cu faţa în pământ înaintea lui Dumnezeu în deşert când a descoperit că nu o poate face singur. Copiii lui Israel au încercat-o şi au fost înfrânţi de multe ori atunci când s-au încrezut în puterea lor.
Chiar şi Samson a aflat că era neputincios fără puterea lui Dumnezeu. Şi Saul, David şi Solomon au aflat cu toţii că doar s-au făcut de râs atunci când au încercat prin puterea lor, când nu au recunoscut că numai Dumnezeu îi putea salva, că era numai Dumnezeu şi nimic altceva.7
Aceasta a fost cea mai mare sursă de controversă între primii creştini: dacă puteai pur şi simplu să crezi şi să fii salvat, sau dacă trebuia să respecţi şi legea. Creştinii iudei credeau că evreii sunt puţin mai buni decât neamurile, chiar şi decât cei creştini. „Bineînţeles noi credem că Iisus este Mesia”, spuneau ei „dar trebuie să-L ajutăm în continuare să ne salveze respectând vechea lege”. Acest amestec respingător de fapte şi har l-a scârbit într-atât de Pavel încât l-a apostrofat în public pe Petru pentru asta8 şi şi-a petrecut majoritatea vieţii luptând împotriva ei epistolă după epistolă.
Pentru câţiva ani, ca tânăr creştin, am fost şi eu dus în eroare, iar după ani de nesiguranţă şi de lipsă de încredere, de descurajare şi de înfrângere, am aflat că tot ceea ce trebuia să fac ca să fiu salvat era să cred. „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică”9. Chiar acum! Fără nici un dacă, şi sau poate. Fără „doar dacă eşti un băiat cuminte şi mergi la biserică în fiecare duminică”, fără toată această perfecţiune fără păcat a auto-proclamaţilor sfinţi făţarnici, auto-neprihăniţi, mai buni decât toţi ceilalţi.
Eu pur şi simplu nu am fost în stare să reuşesc prin forţele proprii şi o ştiam. Se pare că, cu cât încercam mai mult să fiu bun, cu atât mai rău deveneam. „Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte? Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru”10. Şi asta era tot – nimic altceva, nici o altă cale, nici propria ta neprihănire, nici faptele tale bune. Nimic din toate astea nu te pot ţine mântuit, tot aşa cum nici nu te-au putut mântui la început. Numai Iisus o poate face! Nu numai că El te mântuieşte, dar şi face faptele bune prin tine. Este numai Iisus; nimic din neprihănirea ta, numai Iisus. Am fost atât de uşurat când am aflat acest lucru, deoarece ştiam că nu voi reuşi niciodată în alt fel. Trebuia să fie Dumnezeu. Eu nu o puteam face.
Problema multor creştini din ziua de astăzi este că ei încă trăiesc în era Vechiului Testament şi fac din creştinismul lor o religie bazată pe fapte. Când au ajuns misionarii noştri pentru prima oară în Japonia, japonezii îi întrebau: „Voi sunteţi creştini ai Vechiului sau ai Noului Testament?”. La început misionarii nu au înţeles ce vroiau să spună, dar curând au descoperit că termenul de „creştini ai Vechiului Testament” se referea la aceia care dădeau mare importanţă bisericilor, catedralelor, ceremoniilor, formalismului şi tradiţiilor, aceia a căror religie se baza în principal pe fapte. Iar un „creştin al Noului Testament” era acela care nu punea accentul pe clădiri, pe fast, pe ceremonii şi pe lucrurile care se văd, ci mai degrabă pe simplitatea vieţii creştine de zi cu zi, cum a fost cea a lui Iisus şi a ucenicilor Săi, şi pe lucrurile nevăzute ale Duhului. Ce comparaţie şi cât de adevărată.
Prea mulţi oameni religioşi continuă să trăiască în trecut, chiar un trecut păgân, din care au moştenit prea multe lucruri, de la idolatria ateistă cu iubirea pentru clădiri, venerarea în templu, preoţia făţarnică, veşmintele elaborate, ceremoniile complicate, tradiţiile superstiţioase şi o sugrumare dictatorială a sufletelor oamenilor, făcând un comerţ cu ele prin susţinerea mântuirii prin fapte – felul lor de fapte, tipul lor de religie, partea de Dumnezeu pe care susţineau ei că o posedă.
Până şi lui Dumnezeu i-a fost greu să-i îndepărteze pe copiii lui Israel de idolatria Egiptului şi a trebuit să-i călăuzească prin Moise, cu legea drept călăuză, prin mici ilustrări şi ritualuri copilăreşti, mici lecţii palpabile – Cortul, Arca Legământului, jertfele de animale şi sângele lor. Acestea erau doar modele şi copii, ilustraţii simple ale realităţilor spirituale şi ale adevărurilor eterne la care El încerca să îi facă părtaşi, nişte analogii aproape ridicol de simple, precum imaginile din flanel şi cântecele cu mimică care sunt concepute să arate copiilor mici adevărurile spirituale. El a trebuit să ia ceea ce ei înţelegeau, lucrurile cu care erau familiarizaţi din religia egipteană şi din religiile altor popoare păgâne din jurul lor, în încercarea părintească de a audio-vizualiza pentru ei adevărurile spirituale veritabile ale venerării mature adulte a lui Dumnezeu Însuşi. După cum a spus apostolul că acestea erau făcute „după chipul”11 celor adevărate, simple asemănări şi ilustrări ale lucrurilor reale nevăzute ale Duhului.
Modelele şi copiile şi imaginile Vechiului Testament sunt un întreg alt studiu. După cum spunea Pavel: „Acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă.” „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc.”... „Dar când va veni ce este desăvârşit, acest „în parte” se va sfârşi.”12
Pavel spunea că până şi darurile Duhului din era luminată sunt aproape ca nişte jucării de copii – darurile unui Tată iubitor pentru copiii Lui simpli pentru a-i ajuta să-L înţeleagă şi să-I înţeleagă voia. Deci, cu atât mai mult erau obiectele de rit din templu din Vechiul Testament ca nişte jucării şi mai copilăroase pentru nişte copii şi mai mici spiritual ca să-i ajute să înţeleagă dragostea Tatălui.
Dar „după ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile”.13 Iar când Iisus a venit El a spus femeii de la fântâna din Samaria „Vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui, nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim... Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.”14 Iar aceasta este etapa spirituală la care ne aflăm noi acum în Domnul.
Pavel merge şi mai departe în prezicerea lui către Corinteni şi spune că va veni timpul când Îl vom vedea pe Iisus faţă în faţă şi vom renunţa chiar şi la aceste daruri copilăreşti ale comunicării în spirit. Căci „Proorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit. Căci cunoaştem în parte şi proorocim în parte; dar când va veni ce este desăvârşit, acest „în parte” se va sfârşi.”15 Chiar şi ceea ce avem acum este doar o mostră a viitorului glorios ce ne aşteaptă.
În Vechiul Testament erau ilustrările; în Noul Testament sunt adevărurile spirituale pe care acum le avem doar prin credinţă.16 Dar cândIisus va veni din nou Îl vom vedea aşa cum este şi vom fi literalmente la fel ca El, faţă în faţă, şi vom trăi din plin realitatea spiritului şi a lumii ce va veni.17 Aleluia! Acum tu ai mântuirea doar prin credinţă şi în spirit; atunci va fi o realitate vie, vizibilă şi tangibilă pentru tine, care include şi un trup nou şi o lume complet nouă.
Publicat iniţial în februarie 1971.
1 Evrei 11:4.
2 Geneza 4:1-8.
3 Matei 6:24.
4 Friederich Hegel, filozof german, 1770-1831.
5 Geneza 11:1-9.
6 Geneza 12:10-20, 20:1-18.
7 Vezi Exodul, 1 şi 2 Samuel şi Judecători.
8 Galateni 2:11-12.
9 Ioan 3:36.
10 Romani 7:24-25.
11 Evrei 9:24.
12 1 Corinteni 13:10-12.
13 Evrei 1:1-2.
14 Ioan 4:21-24.
15 1 Corinteni 13:8-10.
16 Ioan 1:17.
17 1 Ioan 3:2; Filipeni 3:21.
