Atingerea sensibilităţii
Compilaţie
Încolo, toţi să fiţi cu aceleaşi gânduri, simţind cu alţii, iubind ca fraţii, miloşi, smeriţi. – 1 Petru 3:8
*
Toată lumea are nevoie de încurajare! Cei mai mulţi oameni au un mic complex de inferioritate şi tind să se descurajeze cu ei înşişi, aşa că încurajarea este un lucru foarte important! Noi toţi avem nevoie de încurajarea celorlalţi, şi cu toate acestea noi deseori nu exprimăm aprecierea şi recunoştinţa faţă de cei din jurul nostru.
Domnul ştie că încurajarea este foarte importantă.
...”tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească.” Noi trebuie să aplicăm aceasta faţă de cei din jurul nostru şi să ne reamintim în mod constant să ne gândim şi să-i apreciem pe ceilalţi pentru calităţile lor bune, lucrurile bune, aşa cum face şi Domnul cu noi! Amin? – David Brandt Berg
Tatăl uită
Ascultă, fiule, îţi spun aceste lucruri în timp ce dormi, cu o mânuţă sub obrăjor şi şuviţele blonde lipite de frunte. Am intrat în camera ta singur. Doar cu câteva minute în urmă, în timp ce-mi citeam ziarul în bibliotecă, m-a trecut un sentiment de remuşcare. Cu un sentiment de vinovăţie am venit lângă pătuţul tău.
Aceste erau lucrurile la care mă gândeam, fiule: am fost strict cu tine. Te-am certat când te îmbrăcai pentru şcoală pentru că nu te-ai spălat pe faţă decât te-ai şters repede cu prosopul. Te-am luat la rost pentru că nu ţi-ai făcut pantofii. Am strigat nervos la tine când ţi-ai aruncat câteva lucruri pe jos.
La micul dejun ţi-am găsit iarăşi vină. Ai vărsat lucruri. Îţi înghiţeai mâncarea fără să o mesteci cum trebuie. Îţi ţineai coatele pe masă. Puneai prea mult mult unt pe felia de pâine. În timp ce plecai spre joacă, iar eu spre tren, te-ai întors să-mi faci cu mâna spunându-mi, „La revedere, tati!”, iar eu, cu o faţă morocănoasă ţi-am spus, „Ţine umerii în spate!”
După amiază a început din nou totul. În timp ce mă întorceam de la serviciu pe drum, te-am văzut cum stăteai în genunchi şi te jucai în nisip. Aveai găuri în pantaloni. Te-am umilit în faţa prietenilor tăi făcându-te să mergi în faţa mea până acasă. Pantalonii erau scumpi – iar dacă ar trebui să-i cumperi tu, ai fi mai grijuliu! Imaginează-ţi acestea, fiule, de la un tată!
Îţi aminteşti, mai târziu, când citeam în bibliotecă, şi ai intrat timid, cu o privire rănită? Când mi-am ridicat privirea din ziar, nerăbdător, din cauză că m-ai întrerupt, iar tu ai ezitat la uşă. „Ce vrei?” am strigat.
Tu n-ai spus nimic, dar ai alergat de-a lungul încăperii şi ţi-ai aruncat braţele în jurul gâtului meu şi m-ai pupat, iar braţele tale mici m-au îmbrăţişat cu o afecţiune pe care Dumnezeu a sădit-o în inima ta şi pe care nici măcar indiferenţa nu a putut-o face să se usuce. Iar după aceea ai plecat, urcând în grabă scările. Ei bine, fiule, curând după aceea ziarul mi-a căzut din mâini şi o frică teribilă m-a cuprins. Ce mi-a făcut obiceiul? Obiceiul de a găsi greşeli, de a corecta – aceasta îmi era recompensa faţă de tine pentru că erai băiat. Nu pentru că nu te iubeam; doar că aşteptam prea mult de la tine. Te măsuram cu aceeaşi unitate de măsură pe care o foloseam pentru mine.
Erau atât de multe în caracterul tău ce erau bune şi adevărate. Inima ta micuţă era la fel de mare ca răsăritul însuşi peste dealurile largi. Aceasta mi-a fost arătată de impulsul tău spontat de a alerga la mine şi de a mă pupa, urându-mi noapte bună. În seara asta nimic nu mai contează, fiule. Am venit la pătuţul tău în întuneric şi am îngenuncheat acolo, ruşinat!
Este o mică scuză; ştiu că n-ai înţelege aceste lucruri dacă ţi le-aş spune la lumina zilei. Dar mâine voi fi un tată adevărat! Voi râde cu tine şi voi suferi cu tine. Îmi voi muşca limba atunci când cuvinte nerăbdătoare vor încerca să iasă. Voi continua să spun, ca un ritual, : „El este (doar) un băiat – un băieţel!”
Îmi pare rău că te-am considerat un om. Dar acum când te văd, fiule, întins obosit în pătuţul tău, văd că eşti doar un bebeluş. Mai ieri erai în braţele mamei tale cu capul pe umărul ei. Am cerut prea mult, prea mult. – W. Livingston Larned
*
Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege. – Galateni 5:22-23
O rugăciune pentru dragoste şi milă
Avem nevoie de tine, Isus! – Dragă Isus, cel care ai plâns pentru mulţime. Erai atât de obosit şi cu toate acestea te-ai uitat peste mulţime şi ai avut compasiune pentru ei şi i-ai vindecat. Cu toate că erai extenuat, nu ţi-ai întărit inima! Ai rămas sensibil, tăcut şi umil. Ai plâns pentru ei din nou şi din nou. Tu nu vroiai să-i vezi suferind şi ai plâns pentru ei.
Ajută-ne să nu ne împietrim. Pentru că suntem grăbiţi, modul cel mai rapid este de a ne întări inimile. Nu ne luăm timpul de a avea grijă de alţii. Ajută-ne, Doamne, să nu ne împietrim!
Tu ai avut atât de multe de spus împotriva împietririi inimii. Ajută-ne să nu-i judecăm pe alţii dur, Doamne, fac atât de multe greşeli şi nu vreau să fiu judecat prea aspru, aşa că nu-mi este greu să am milă faţă de alţii. Eşti atât de bun cu mine, Doamne, iar eu am fost atât de păcătos. Aşa că înţeleg cum poţi să mă ajuţi să fiu înţelegător, să am milă, răbdare şi să fiu blând cu alţii.
Ar trebui să punem braţele în jurul altora şi să-i încurajăm, să le dăm inspiraţie şi să le arătăm că avem credinţă în ei.
Câteodată suntem prea grăbiţi. Este ca şi cum ai fi nerăbdător cu un bebeluş. De câţi ani este nevoie pentru a creşte şi pentru părinţi să-l înveţe şi să-l educe – ani de dragoste şi răbdare.
Ajută-ne să avem răbdare. Ajută-ne să avem dragoste. Ajută-ne să acordăm timpul necesar.
Dacă trebuie făcut ceva, Tu v-a trebui să-l faci, Doamne! Noi trebuie să te aşteptăm pe Tine, şi să ştim că Tu eşti acela. Nu prin putere, nu prin tărie ci prin Duhul Tău. Îţi cerem să ne înveţi răbdare şi credinţă, iar acestea au nevoie de timp. – David Brant Berg
*
Deci, dacă este vreo îndemnare în Hristos, dacă este vreo mângâiere în dragoste, dacă este vreo legătură a Duhului, dacă este vreo milostivire şi vreo îndurare, faceţi-mi bucuria deplină, şi aveţi o simţire, o dragoste, un suflet şi un gând. – Filipeni 2:1-2
Sursa adevăratei tării
Suntem obişnuiţi să privim tăria ca şi opusul blândeţii, sensibilităţii şi moliciunii. Dar nu este mereu adevărat. În timpul primului război mondial, piloţii britanici au făcut o descoperire uimitoare, şi anume că mătasea, în straturi groase opreşte gloanţele mai bine decât oţelul. Aşa că îşi înveleau capul în mătase şi îşi puneau peste căşti de călărit din piele groasă. Oamenii de ştiinţă nu ştiu încă ce conferă mătăsii această tărie, dar în anumite situaţii, blânda, sensibila şi moalea mătase se dovedeşte mai tare decât oţelul rece şi dur.
Isus ne-a arătat că acelaşi lucru este adevărat şi pentru caracterul uman...că blândeţea, o inimă ce este moale pentru alţii şi sensibilitatea sunt calităţi de mare tărie! – storiesforpreaching.com
