Luna mea perfectă

Ianuarie 21, 2018

de David Mizrany

Recent am ajuns la o concluzie deloc surprinzătoare: nu sunt îndeajuns de bun.

Bine-nțeles că știu că nimeni nu poate fi “îndeajuns de bun” în această viață. Cred că o exprimare mai potrivită ar fi aceea de a spune că aș putea fi mai bun decât sunt. Este adevărat că nu sunt chiar atât de rău pe cât de rău ar putea cineva să fie, și datorită faptului că am fost crescut în dragostea și înțelegerea lui Dumnezeu, într-o casă în care atât regulile cât și dragostea erau folosite împreună într-o proporție corectă. Cu toate acestea, rămâne faptul că aș putea fi mai bun. Recunoscând acest fapt, am decis să fiu mai bun. Aș putea fi mai bun. Voi fi mai bun.

Așa a început rezoluția mea de la mijlocul anului. Mi-am spus că voi încerca o lună de-acum încolo să fiu pe-atât de perfect pe cât poate poate un om să fie de perfect. Nu mă voi enerva. Voi ajuta întotdeauna. Voi încuraja mereu. Voi lua inițiativa. Nu voi contrazice doar de dragul contrazisului. Îmi voi păstra camera și biroul curate. Et cetera.

Totul începuse foarte bine. Ajutam la spălatul vaselor în fiecare seară. Mi-am mușcat limba de fiecare dată când vreun cuvânt mai deocheat se pregătea să-mi iasă pe gură, indiferent de cine avea dreptate. Am fost mereu punctual la fiecare întălnire programată. Am petrecut mai mult timp în Cuvânt decât am făcut-o vreodată. Mi-am păstrat curate camera și biroul.

Asta a ținut aproape două săptămâni. Apoi, așa cum de regulă se întâmplă cu rezoluțiile, nu mă mai simțeam la fel de motivat. Ajunsesem pănâ aici. A fost greu, dar nu foarte greu. Singurul lucru de care am avut nevoie a fost puțină disciplină. Am reușit. Bine-nțeles că aceste gânduri mi-au spulberat disciplina de sine și am început să devin relaxat și fără concentrare asupra țelului propus.

Și așa a început decăderea. Am răspuns cuiva răstit odată, și încă odată. Câteva haine începuseră să rămână aruncate în afara dulapului. Într-o dimineață am întârziat. Și am întârziat din nou în următoarea dimineață. Mai apoi și la întâlnirea de seară. Nu mai eram la fel de entuziast cu spălatul vaselor.

Iar mai apoi a urmat o deraiere totală a rezoluției mele. Deja îmi stricasem luna așa că ce diferență mai făcea dacă mai întârziam odată?

După câte v-ați dat seama deja, luna mea “perfectă” era departe de a fi perfectă.

Dar am observat și altceva la sfârșitul lunii și am privit retrospectiv la efectul pe care l-am avut asupra celorlalți. În primele două săptămâni oamenii erau veseli, săritori, apreciativi și mai puțin cicălitori. În următoarea săptămână am simțit o înrăutățire ale tuturor acelor calități, iar pe la sfârșitul lunii, calitățile fuseseră înlocuite de contrariul lor, nu mai erau apreciativi, nici săritori și destul de cicălitori.

“Dacă oamenii doar ar fi rămas la fel ca la începutul lunii,” mi-am zis, ‘aș fi putut probabil să termin cu bine.”

Dar Domnul m-a bătut pe umăr și mi-am dat seama că decăderea mea n-a fost rezultatul unei reacții. Dimpotrivă, observațiile mele în atitudinea celorlalți arătau că schimbarea lor era datorată decăderii mele. Pe măsură ce răbdarea mea cu ceilalți era din ce în ce mai scurtă, eram mult mai predispus la a-i judeca mental și de a-i eticheta drept “nerăbdători” ori “critici”. Tot așa cum dragostea naște dragoste, iar fierul ascute fierul, atitudinea și comportamentul meu nu doar câ a afectat comportamentul celorlalți, dar și modul în care relaționam cu ei.

Domnul mi-a arătat de asemenea ceva ce a fost pe cât de neașteptat pe atât de greu de acceptat. El mi-a arătat că, cu toate că nu-mi dădusem seama, undeva acolo jos în străfundul inimii mele, această rezoluție pornise din mândrie. Doar gândul că aș putea schimba calitatea persoanei mele prin propria gândire și voință însemna să mă sprijin pe propria-mi putere. Intrasem în propria-mi lună perfectă cu o gândire imperfectă, care clar n-avea cum să funcționeze.

Dar probabil că cel mai șocant lucru asupra căruia Domnul mi-a atras atenția n-a avut de-a face cu motivația, ori modul în care am dat greș. De fapt, nici nu eram sigur la început că acest concept era de la Domnul. El mi-a spus că măsuram succesul greșit.

Luna mea perfectă a fost un eșec, nu-i așa? Ei bine, da și nu. În ceea ce privea perfecțiunea, da, am dato-n bară, fără nicio îndoială. Dar greșind, am învățat câteva lecții importante care vor rămâne cu mine pentru o lungă perioadă de timp, și care m-au ajutat să cresc - și aș îndrăzni să spun - să fiu mai bun.

Nu trebuie să fiu perfect pentru a fi mai bun. Nici măcar nu trebuie să fiu mai bun pentru a face mai bine. Trebuie doar să fiu pregătit cu o ureche deschisă acelei voci plăpânde; un umăr pregătit pentru a susține pe cineva, și dorința de a asculta și de a învăța.

Nu voi putea fi niciodată perfect, dar mereu pot fi mai bun.

Acest lucru m-a învățat luna mea perfectă.