Noiembrie 23, 2017
“Deoarece în ea este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, prin credință și care duce la credință, după cum este scris, “Cel neprihănit va trăi prin credință.” - Romani 1:17 (1)
Mulți oameni au impresia că Evanghelia lui Dumnezeu înseamnă să recunoaștem că suntem păcătoși și să-L acceptăm pe Isus Hristos ca Domn și Mântuitor pentru ca atunci când ne va veni vremea, să mergem în rai. Aceasta este foarte adevărat, dar nu este Evanghelia, ci mai degrabă o consecință a Evangheliei.
Dacă ne uităm la Evanghelie ca fiind despre iertare și a merge în rai ca obiectiv principal, nu vom înțelege care este scopul ei pentru astazi, mâine și pentru fiecare zi de acum încolo. Pavel le scrie romanilor în epistola cu același nume o descriere amănunțită a Evangheliei, iar foarte interesant este că nu menționează mersul în rai. Întregul scop al Evangheliei este de a fi reconciliați cu Dumnezeu și de a reface relația cu El, astfel încât neprihănirea lui Dumnezeu, arătată în Fiul Său, să fie însușită și trăită în viețile noastre.
Neprihănirea lui Dumnezeu este caracterul moral al lui Dumnezeu, care include dragostea, bunătatea, compasiunea, răbdarea și dreptatea Sa. La acestea răspundem prin admirație, dar devine mult mai personal de atât, deoarece neprihănirea lui Dumnezeu a avut scopul de a fi conectată intim cu rasa umană. Geneza 1:26 spune, “Apoi Dumnezeu a zis:”Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră…”. Atunci când ne-a creat Dumnezeu, am fost făcuți pentru a fi o expresie fizică și vizibilă a expresiei morale a lui Dumnezeu. Dumnezeu este dragoste, iar noi am fost făcuți pentru a dărui iubire. Dumnezeu este bun, iertător și drept, așa cum am fost și noi făcuți să fim.
Adevăruri despre neprihănirea lui Dumnezeu au fost formulate în Vechiul Testament, iar caracterul lui Dumnezeu a fost dezvăluit în cele Zece Porunci. Sub Noul Testament, neprihănirea lui Dumnezeu nu se mai găsește sub forma propozițională, ci este scrisă în inimile noastre de către Duhul Sfânt care vine la noi prin credința în Hristos. Credința în Hristos nu este o credință pasivă, ci o experiență activă a prezenței și activității lui Dumnezeu în viețile noastre. Pavel scrie că, “dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat”.(2) În Romani 8:16 el spune că, “însuși Duhul adeverește împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.” Aceste experiențe ne aduc într-o relație de iubire și dependență față de Dumnezeu.
Evanghelia lui Dumnezeu este…despre aici și acum. Este despre a trăi în fiecare zi cu credință în Hristos, iar reconcilierea noastră cu Dumnezeu cu experianța a ceea ce face El în viețile noastre, astfel încât noi să creștem în reflectarea imaginii în care am fost creați. - Charles Price
Binele suprem și final
“Un lucru cel de la Domnul si-l doresc fierbinte: aș vrea să locuiesc toată viața mea în Casa Domnului, ca să privesc frumusețea Domnului și să mă minunez de templul Lui.” - Psalmi 27:4
Protestanții au privit doctrina justificării (doar prin har, numai prin credință, doar pe baza sângelui și neprihănirii lui Hristos, doar pentru slava lui Dumnezeu, descrisă ca o autoritată finală numai în Scriptură) ca pe “inima evangheliei biblice”…Ce înseamnă asta? Ce este bine în a fi justificat numai prin credință? Ori mai pe larg, de ce este evanghelia, care are justificarea prin credință ca punct central, o veste bună? Această întrebare este rareori pusă, deoarece a fi iertat de păcatele noastre și fiind achitat la tribunal de toate crimele noastre capitale, fiind considerat neprihănit în fața unui Dumnezeu sfânt este bine-nțeles o situație fericită, astfel încât pare o impertinență să întrebi, de ce este o veste bună?
Dar eu cred că totuși ar trebui să punem această întrebare…Motivul pentru care trebuie adresată această întrebare este că par să fie răspunsuri biblice care ignoră complet darul lui Dumnezeu însuși. Cineva ar putea spune, “A fi iertat este o veste bună deoarece nu vreau să merg în iad.” …Ori altcineva ar putea răsunde, “Eu vreau să merg în rai.” Dar atunci trebuie să ne întrebăm de ce vor să meargă în rai. Ei ar putea răspunde, “Deoarece alternativa este dureroasă.” Ori, “Deoarece va fi un cer nou și un pământ nou unde dreptatea și frumusețea vor fi peste tot.”
Ce-i greșit cu aceste răspunsuri? Este adevărat că nimeni n-ar trebui să-și dorească să meargă în iad…În rai vom fi reuniți cu cei dragi nouă care au murit în Hrisos și vom scăpa de durerea iadului, bucurându-ne de dreptatea și frumusețea noului pământ. Toate acestea sunt adevărate. Așa că ce-i greșit la acele răspunsuri. Ce-i greșit la acele răspunsuri este că ele nu-L tratează pe Dumnezeu ca și binele final și suprem al evangheliei. Ele nu exprimă o dorință supremă de a fi cu Dumnezeu. Dumnezeu nici n-a fost măcar menționat. Doar darurile Lui erau menționate. Aceste daruri sunt prețioase. Dar ele nu sunt Dumnezeu. Iar ele nu sunt evanghelia dacă Dumnezeu Însuși nu este prețuit ca și darul suprem al evangheliei. Asta însemnând că dacă Dumnezeu nu este apreciat ca și cel mai important dar al evangheliei, niciunul dintre darurile sale nu vor fi evanghelia, vestea bună. Dar dacă Dumnezeu este apreciat ca și darul suprem al evangheliei, atunci ne vom putea bucura de toate celelalte daruri mai mici.
Justificarea nu este un scop în sine. Tot așa cum nici iertarea păcatelor ori obținerea neprihănirii. Nici scăparea de iad ori intrarea in rai, ori lipsa bolilor, ori viața veșnică, ori dreptatea și iertarea, ori frumusețile unei lumi fără durere. Niciunul dintre aceste fațete ale evangheliei diamant nu este scopul principal, primordial al evangheliei. Numai un singur lucru este: să-L vedem și să ne bucurăm de Dumnezeu Însuși, fiind schimbați în imaginea Fiului Său pentru ca să ne bucurăm din ce în ce mai mult de frumusețea și prețuirea infinită a lui Dumnezeu, reflectând în același timp aceste lucruri. - John Piper
1 Biblia
2 Romani 5:5.
Copyright © 2024 The Family International