O credinţă raţională

Noiembrie 3, 2016

de Elsa Sichrovsky

Eram în primul an de facultate şi ca o studentă extrem de uşor de impresionat ce eram, o ascultam pe profesoara mea preferată, doamna Chang, citind povestea lui Avraam şi Isac. Unicitatea acestei povestiri din Geneza, cu narativul tipic iudaic ce conţine întâmplări profunde, ca cea despre Dumnezeu dăruind un fiu unui cuplu ce nu putea să aibă copii, ca mai apoi peste câţiva ani să-i spună tatălui să-şi omoare pruncul, după care se răzgândeşte chiar în momentul în care era cât pe aci să-l omoare, îi confuză pe colegii mei de an. Acestea nu sunt lucruri la care cei mai mulţi dintre noi să ne gândim atunci când ne ne vine în minte acel cuvânt drăguţ numit mitologie, deoarece aşa le-a numit profesoara mea. Un mit.

A ridicat privirea din acel volum greoi, a zâmbit înţelegătoare către studenţii ei surprinşi şi a spus, ”De aceea nu sunt creştină. Dumnezeul Bibliei ebraice nu are nici o logică pentru mine. Credinţa este iraţională.”

„Şi vă rog”, continuă ea, „dacă există vreun creştin în această clasă, vă rog să nu vă certaţi cu mine. Noi studiem literatură şi nu religie.” Cu greu am putut să-mi ţin gura.

Potrivit ei, credinţa, piatra de căpătâi a vieţii mele de când eram de-o şchioapă şi învăţasem pentru prima dată să cânt „Isus mă iubeşte” cu o plăcere pe care numai copiii pot să o aibă, era o noţiune ridicolă şi prea bizară pentru a încerca să o înţelegi. Credinţa era ceva ce te băga în tot felul de situaţii dubioase cu un Dumnezeu supus greşelii şi schimbător, care te face să treci prin tot felul de experimente ca de tortură pentru propria-I satisfacţie. Cu siguranţă că nu era ceva pentru profesorii emeriţi ca ea.

Nu era pentru prima dată că auzeam comentarii de acest gen. De la o vârstă fragedă, experienţa căpătată în evanghelismul personal m-a făcut să mă obişnuiesc cu privirile pline de îndoială ale celor pe care încercam să-i conving să accepte mesajul mântuirii. Acum, când persoana pe care o admiram atât de mult a spus acelaşi lucru, a stârnit în mintea mea o mulţime de întrebări: De ce este credinţa atât de greu de înţeles? Dacă este atât de importantă pentru destinele noastre eterne şi pentru fericirea noastră de acum, de ce ar trebui să fie atât de ciudată, chiar respingătoare? De ce n-a făcut Dumnezeu biblia mai uşoară de înţeles, s-o fi făcut mai degrabă ca pe acele articole de pe internet de genul să te poţi ajuta singur, care explică totul atât de clar?

Şi chiar mai rău de atât, cuvintele ei rezonau într-un mod neplăcut cu propriile mele experienţe spirituale. De atât de multe ori, căile lui Dumnezeu păreau fără nici o logică şi duceau numai la poteci pline de durere şi greutăţi. Uneori, scopul din spatele incertitudinii devenea clar, dar de multe alte ori treceam printr-un chin fără nici un răspuns la întrebări. Merita să mă ţin de o credinţă considerată de atâţia oameni fără nici un sens şi care aducea atâta incertitudine în viaţa mea?

Dintr-o dată, spre surpriza mea, un citat pe care-l citisem în liceu din cartea mea de biologie mi-a sărit în minte:

„Dacă creierul ar fi fost atât de uşor de înţeles, noi am fi atât de fără minte încât nu l-am putea înţelege.”

Creierul depăşeşte limita noastră de înţelegere nu pentru că este un proiect eşuat ce nu merita atenţia noastră; ci pentru că este pur şi simplu este mai minunat, mai extraordinar de complex decât poate mintea noastră să analizeze şi să proceseze. Faptul că oamenii nu puteau să înţeleagă creierul, nu a fost pentru Watson un motiv pentru a renunţa la biologie şi să declare ştiinţa o prostie, ci dimpotrivă, acele mistere nerezolvate ale minţii umane l-au fascinat şi mai mult şi l-au făcut să-şi dedice viaţa pentru a-i descoperi secretele.

Acceptul calm al lui Lyal Watson a complexităţii de neînţeles a creierului uman m-a făcut să mă gândesc la avantajele de a crede într-o credinţă pe care n-o pot mereu explica spre satisfacţia necredincioşilor. Avraam l-a crezut pe Dumnezeu că-şi va îndeplini promisiunea de a-i înmulţi sămânţa, deoarece el îl ştia şi îl iubea pe Dumnezeul care-i ceruse să-şi omoare copilul. Atunci când am probleme în relaţia mea cu Dumnezeu şi nu pot să accept modul în care Dumnezeu pare să mă conducă, singurul lucru care-mi va da tăria de a trece prin acea situaţie este dragostea ce ne ţine – Dumnezeu şi umanitatea – împreună. Dragostea triumfă acolo unde înţelegerea şi logica dau greş. Din această perspectivă, a asculta din dragoste este cel mai bun lucru de făcut, iar astfel cel mai raţional.

În plus, dacă aş găsi un mod de a explica tot din Biblie şi dacă aş putea să ataşez documente doveditoare fiecărui principiu spiritual creştin, atunci n-ar mai fi nevoie să ne sprijinim pe puterea lui Dumnezeu şi nici să investim în a încerca să-L cunoaştem într-un mod mai profund şi să-L implicăm în fiecare parte a vieţii mele. Aş avea toate răspunsurile şi n-ar mai fi loc pentru Dumnezeu. Asta nu înseamnă că trebuie să mă mulţumesc să orbecăiesc în întuneric pentru totdeauna. Isus are răspunsurile, aşa că întrebările mă fac să mă întorc la El la fiecare pas al călătoriei mele creştine, şi dorindu-I Duhul. De fiecare dată când mă lovesc de ceva şi nu găsesc răspunsul, îmi amintesc de imperfecţiunea inerentă a existenţei mele umane şi de nevoia pe care o am de mântuire.

Am ajuns să înţeleg că pot să ţin de credinţa mea cu încrederea dată de Hristos, deoarece exact dificultatea de a avea credinţă îi mărturiseşte valoarea. N-ar fi nevoie de credinţă dacă fiecare aspect al unui sistem de valori este mecanic, simetric şi care poate fi dovedit prin metode ştiinţifice. Un astfel de sistem ar fi bine-nţeles raţional, dar ar fi limitat raţiunii minţii umane finite. Creştinismul nu declară faptul că poate să prezinte credincioşilor valori şi doctrine care să se potrivească idelor preconcepute. Mai degrabă, oferă o uşă spre o lume pe care eu, momentat, o consider iraţională. Aşa cum a spus Peter Kreeft, „Numai într-o lume în care credinţa este dificilă, credinţa poate să existe.” Dacă credinţa în Dumnezeu ar fi fost transformată ca să fie uşor de acceptat celor cinci simţuri ale noastre, n-ar mai putea să ne conducă către Cel ale cărui căi sunt deasupra căilor noastre.

Atribuit lui Lyall Watson’s

Isaia 55:8 Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul.