Pentru cine?

Iulie 18, 2014

De Gene Kato

Recent au existat momente când am simţit că joc un joc în care pretind să fiu un om bun, în parte pentru că nu eram sigur ce însemna asta. Mă chinuiam în mod deosebit cu acest gând de când am început munca voluntară de după cutremurul şi tsunami-ul Tohoku din 2011 din Japonia. O parte din mine dorea sincer să ajut oamenii şi să schimb ceva în bine, dar pe de altă parte ştiam că era ceea ce „trebuia” să doresc să fac şi eram bucuros să fiu văzut ca un om ce vrea să ajute.

Munca umanitară era ceva ce puteam face ca să se vadă clar că făceam ceva şi de aceea m-am implicat trup şi suflet. Mă simţeam bine să ajut. Mă simţeam şi mai bine să primesc laudele pentru asta. De aceea am început să mă întreb de ce alţii din jurul meu nu făceau atât de multe ca şi mine şi m-am trezit că sunt distant şi critic. Şi nu după mult timp lucrurile au început să se destrame.

Punctul culminant a fost într-o dimineaţă când, în mod ironic, am dormit mai mult. Trebuia să fiu şofer pentru un convoi care pleca spre Tohoku la 6 dimineaţa însă nu mi-a sunat ceasul deşteptător şi am fost trezit doar de un telefon frenetic la 6:15. Am sărit din pat, m-am învârtit să mă pregătesc pe cât de repede cu putinţă, întrebându-mă cum de am lăsat să mi se întâmple aşa ceva. Avusesem un program şi, mai important, o imagine de susţinut. Iubita mea îşi plănuise să vină şi ea dar pentru că eram în aşa mare grabă nu m-am mai sinchisit să o aştept şi am plecat fără ea.

Pornind cu maşina am avut un sentiment că ceva nu era bine, dar şi o durere cumplită de cap şi o maşină plină de voluntari înfocaţi vorbind non-stop cu mine, aşa că am dat repede la o parte acel sentiment. Totuşi, după vreo oră pe drum am primit un telefon scurt dar furios de la iubita mea şi o serie de SMS-uri supărate care s-au terminat cu „Te urăsc”.

Am avut la dispoziţie cinci ore în care să mă gândesc şi cu cât m-am gândit mai mult am ajuns la concluzia că şi eu mă uram pe mine. În lunile anterioare îi lăsasem şi pe alţii „în urmă” fiindcă nu au putut ţine pasul sau pentru că doream să fiu singur în faţă. Ceea ce făceam era mai puţin important pentru mine decât modul cum arătam atunci când o făceam.

În acea noapte mi-am sunat iubita şi mi-am cerut iertare. Ne-am împăcat şi atunci am petrecut ceva timp vorbind cu Iisus, cerându-I iertarea Sa şi ne-am împăcat şi noi. Îmi place să cred că în acea zi s-au schimbat câteva lucruri. Nu atât în ceea ce fac, ci în modul cum o fac. Am multe ţeluri şi doresc să fac multe lucruri. Însă ce ajung în cele din urmă să fac vreau să o fac în felul în care ar face-o Iisus, cu iubire şi bunătate. Numai aşa va dăinui şi va însemna ceva.

Aşa dar, cât avem prilej, să facem bine la toţi. – Galateni 6:10