Iulie 31, 2013
De James McConkey
„Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Iisus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele”. – Efeseni 2:10
„Zidiţi în Hristos Iisus” înseamnă că fiecare copil al lui Dumnezeu este o creaţie nouă a lui Hristos Iisus. „Pentru faptele bune” înseamnă că fiecare astfel de copil al lui Dumnezeu este creat în Hristos Iisus pentru o viaţă de slujire. „Pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte” înseamnă că Dumnezeu a schiţat planul pentru această viaţă de slujire în Hristos Iisus cu mulţi ani înainte ca noi să existăm. „Ca să umblăm în ele”. A „umbla” este un cuvânt practic. Înseamnă că marele scop al lui Dumnezeu pentru slujirea copiilor Săi nu este un simplu capriciu ci o realitate practică, care să fie conştientizată şi trăită în viaţa noastră prezentă. Astfel, de-a lungul acestui important citat se evidenţiază ideea că Dumnezeu are un plan pentru fiecare viaţă care este în Hristos Iisus.
Ce adevăr nemaipomenit este acesta şi totuşi cât de rezonabil! Oare nu-şi trasează arhitectul planurile când construieşte un palat măreţ? Oare nu-şi trasează artistul schiţa capodoperei sale? Oare nu-şi face constructorul planurile navei colosale? Atunci cum să nu aibă oare şi Dumnezeu un plan pentru sufletul pe care îl aduce pe lume şi pe care îl pune „în Hristos Iisus”? Cu siguranţă că are. Da, pentru fiecare nor care pluteşte pe cerul verii; pentru fiecare fir de iarbă care îşi ridică vârful către ceruri; pentru fiecare strop de rouă care străluceşte în soarele dimineţii; pentru fiecare rază de lumină care străbate spaţiul între soare şi pământ, pentru fiecare dintre ele Dumnezeu are un scop şi un plan. Atunci cu atât mai mult pentru tine, cel care eşti al Lui în Hristos Iisus, Dumnezeu are pregătit un plan perfect de viaţă. Şi nu numai atât, dar Dumnezeu are un plan pentru viaţa ta pe care nimeni altcineva nu îl poate îndeplini.
„În toate timpurile nu a existat şi nu va exista vreun bărbat sau vreo femeie exact ca mine. Eu sunt unic. Nu am nici o îndoială în privinţa asta.” Este adevărat. Nu există două frunze asemenea, două nestemate asemenea, două stele asemenea, două vieţi asemenea. Fiecare viaţă este un gând nou al lui Dumnezeu pentru lume. Nimeni în întreaga lume nu îţi poate face munca aşa de bine cum o faci tu. Şi dacă nu îţi găseşti şi nu îţi îndeplineşti scopul lui Dumnezeu pentru viaţa ta atunci va lipsi ceva din harul care altfel ar fi fost acolo. Fiecare nestemată are propria ei strălucire. Fiecare floare are propriul parfum. Fiecare creştin transmite în felul lui propriu strălucirea şi mireasma lui Hristos, pe care Dumnezeu, prin el, o transmite celorlalţi.
Ţi-a dat Dumnezeu ţie o personalitate aparte? Atunci a creat şi un anumit cerc de oameni care pot fi atinşi şi impresionaţi de această personalitate ca de nici o alta în întreaga lume. Atunci El îţi modelează şi îţi coordonează viaţa ca să te aducă în contact cu acel cerc de oameni. Tot aşa cum un milimetru de ajustare în focalizarea telescopului face ca oamenii să poată vedea o întreagă panoramă de frumuseţi care înainte le era neclară, la fel şi o fărâmă de variaţie în personalitatea ta individuală poate face ca unii să-l vadă pe Iisus Hristos mai clar şi mai frumos decât l-ar putea vedea în altă parte.
Ce privilegiu să ai în tine personalitatea dată de Hristos, cu toate acestea şi ce smerenie! Ce bucurie să ştii că Dumnezeu o va folosi aşa ca nici o alta, pentru unii care sunt mai receptivi la o astfel de personalitate! În tine nu este decât o mică schimbare în unghiul nestematei – şi totuşi iată că unii oameni văd lumina! În tine nu este decât o mică variaţie în amestecul de condimente – şi totuşi cineva ajunge să cunoască mireasma lui Hristos.
Printre curiozităţile unui mic sat pescăresc de pe lângă Marile Lacuri, acolo unde noi ne petreceam vara, era şi o pereche de vulturi captivi. Ei fuseseră prinşi când aveau doar două săptămâni şi de atunci au stat doar într-o cuşcă mare cam cât o cameră. An de an vulturii au crescut până ce au ajuns să fie nişte specimene magnifice, ajungând să aibă până la aproape doi metri lăţime de la un vârf la celălalt al aripilor. Într-o vară, când am revenit în excursia noastră obişnuită, vulturii lipseau. Întrebându-l pe proprietar despre ei am aflat următoarea poveste.
Proprietarul a lipsit din sat un timp mai îndelungat fiind plecat la pescuit pe lac. În absenţa lui nişte băieţi puşi pe rele au deschis uşa cuştii şi au redat libertatea vulturilor. Imediat păsările au încercat să scape. Dar fiindcă au fost ţinute în captivitate de când erau mici nu învăţaseră niciodată să zboare. Parcă îşi dădeau seama că Dumnezeu le-a sorocit ceva mai mult decât pământul. După toţi acei ani instinctul pentru cer încă mocnea în inimile lor. Şi au încercat cu disperare să şi-l exerseze. S-au zbătut pe pajiştea satului. S-au chinuit, au căzut şi au bătut din aripi cu eforturi jalnice de a se ridica spre libertatea aerului pe care Dumnezeu le-o destinase. Dar totul a fost în zadar.
Unul dintre vulturi, încercând să zboare peste un mic râu, a căzut neajutorat în apă şi a trebuit să fie salvat de la înec. Celălalt, după un şir de eşecuri disperate şi umilitoare, a reuşit să ajungă pe craca ce-a mai de jos a unui copac. Acolo a fost împuşcat de un băiat nemilos. Perechea lui i-a urmat nu după mult timp soarta nefericită. Şi astfel a luat sfârşit tragedia vieţii lor limitate.
De atunci mi-a venit de multe ori în minte lecţia tragică a vulturilor închişi. Dumnezeu plănuise pentru aceste păsări regale o libertate nobilă. Ele erau cele care trebuiau să atingă cu zborul lor soarele după-amiezei. Ele erau cele care trebuiau să-şi facă cuibul pe piscurile cele mai înainte, în locuri unde nu a fost picior de om. Ele erau cele care să străpungă neobosite furtunile. Într-adevăr ele aveau o moştenire nobilă. Însă cruzimea omului le-a despărţit fără speranţă de aceasta. Iar în locul libertăţii fără limite au primit captivitate, neajutorare, umilinţă şi moarte. Chiar şi aceste păsări ale cerului au ratat măreţul plan pe care Dumnezeu îl avea pentru vieţile lor. Cu atât mai mult mulţi dintre fii oamenilor.
Nu este acesta exact lucrul despre care vorbea Pavel când a spus: „Duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea”?1 Care sunt aceste voci interioare care, dacă nu le ascultăm, pot înceta? Care sunt aceste viziuni pe care dacă nu le urmăm, se pierd? Care sunt aceste dorinţe de a fi totul pentru Hristos care, dacă nu le punem în practică, mor? Ce sunt acestea dacă nu Dumnezeul cel viu care lucrează în noi ca să ne dea dorinţa şi înfăptuirea planului pe care El l-a avut de o veşnicie pentru viaţa noastră? Acesta este lucrul pe care trebuie să-l „duceţi până la capăt”. Să-l înfăptuiţi în dragoste. Să-l realizaţi în activitate zilnică şi conştiincioasă. Să-l realizaţi prin Dumnezeu care lucrează în voi.
Dar, chiar mai mult de atât – s-ar putea să-l ratezi. S-ar putea să nu te ridici la nivelul planului perfect pe care îl are Dumnezeu pentru viaţa ta. De aceea du-l până la capăt „cu frică şi cutremur”! Acea viaţă binecuvântată de mărturisire, de serviciu şi de roadă pe care Dumnezeu a plănuit-o pentru tine în Hristos Iisus de o veşnicie – du-o până la capăt cu frică. Frică ca nu cumva dumnezeul acestei lumi să te orbească de la viziunea slujirii pe care Dumnezeu o ţine mereu înaintea ta. Frică ca nu cumva vocile plăcerilor şi ambiţiilor lumeşti să-ţi asurzească urechile ca să nu mai auzi vocea care îşi şopteşte – „Urmează-Mă; urmează-Mă”.
Oamenii vorbesc în fiecare zi despre a „alege” o chemare. Dar oare nu este asta impropriu spus? Cum poţi să îţi „alegi” o „chemare”? Dacă eşti chemat atunci nu alegi. Cel care te-a chemat a ales pentru tine. „Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi; şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roadă” a spus Domnul.2 Oamenii se comportă de parcă Dumnezeu le-a pus înainte o sumedenie de planuri din care să aleagă după cum le place, aşa cum un vânzător aşează înaintea unei doamne o sumedenie de mătăsuri din care să-şi aleagă pe care să o cumpere. Dar asta nu este adevărat. Dumnezeu este cel care alege. Noi trebuie doar să acceptăm şi să ascultăm. Căci după momentul salvării sufletului urmează călăuzirea vieţii copilului lui Dumnezeu. Iar pentru Dumnezeu amândouă sunt prerogative supreme. Omul care se încrede în Dumnezeu pentru una dintre ele dar nu şi pentru cealaltă face o greşeală fatală. Bine ar fi fost să fi învăţat lucrul acesta înainte ca mâna noastră neîndemânatică să fi avut timp să strice planul! În absenţa unei astfel de învăţături să mărturisim cu inimile smerite greşelile pe care le-am făcut din cauza slăbiciunii judecăţii noastre umane simple.
Te afli cumva în poziţia dificilă când oamenii te presează să „alegi” o chemare? Eşti pe cale să arunci zarul ca să-ţi alegi munca vieţii? Să nu-l arunci. Să nu încerci să alegi. Oare nu spune citatul că noi „am fost zidiţi(creaţi) în Hristos Iisus pentru faptele bune”?3 Dacă planul este în Hristos cum altfel să-l găseşti decât mergând la Hristos? Deci pur şi simplu mergi la Dumnezeu cu încredere şi rugăciune şi cere-I să-ţi arate ce a ales El pentru tine din veşnicii. Iar pe măsură ce păşeşti zilnic în lumina pe care El o revarsă asupra căii tale, El cu siguranţă că te va călăuzii în planul vieţii pe care l-a stabilit tot El. Aşa vei evita durerea, dezamăgirea şi eşecul ce urmează pe cel ce îşi „alege” propria cale şi care, prea târziu, ajunge să înţeleagă că merită să ai încredere în Dumnezeu în această mare chestiune a vieţii sale, cât şi în toate celelalte.
Publicat iniţial în Life Talks: A Series of Bible Talks on the Christian Life (Discuţii despre viaţă: O serie de discuţii biblice despre viaţa de creştin), 1911.
1 Filipeni 2:12-13.
2 Ioan 15:16.
3 Efeseni 2:10.
Postat în: Luarea deciziilor, Urmându-L pe Dumnezeu, Responsabilitate, Viaţa spirituală, Supunere
Copyright © 2024 The Family International