Decembrie 3, 2012
de Tom Carlin
Miracolul meu de Crăciun s-a întâmplat cu mulţi ani în urmă în Richmond, Virginia, unde-l interpretasem pe Moş Crăciun de aproape opt ani. De fapt, în anul miracolului meu, mi-a fost decernat premiul de unul din cei mai buni zece Moşi de Crăciun din Statele Unite.
În magazinul în care ocupam tronul Moşului, copiii aşteptau la coadă şi când le venea rândul erau automat fotografiaţi cu Moşul. În timp ce plecau li se luau numele si adresele, chiar dacă vroiau să cumpere sau nu poza.
Într-o după amiază în care ningea, cam la o săptămâna înainte de Crăciun, magazinul era aproape gol datorită viscolului de afară. Dintr-o dată, un băieţel cu faţa murdară şi cu hainele zdrenţuite şi pantofii rupţi a apărut în faţa mea. Cu o voce mai mult şoptită şi grăbită mi-a spus: "Moşule, am s-o aduc pe sora mea mai mică să te vadă dar nu cumva să-i promiţi vreun cadou pentru că nu-l va primi. Nu avem bani în casă."
Am fost de acord.
A plecat şi în câteva minute s-a întors cu surioara lui. Dacă n-ar fi avut faţa murdară şi hainele ponosite ar fi arătat ca un îngeraş. Am ridicat-o şi am aşezat-o în poală. Fotograful ne-a pozat imediat, iar eu, cu o voce blândă am întrebat-o, "Şi ce ţi-ai dori?"
Mi-a descris o listă ce includea aproape tot ce-ţi puteai dori. Ştii cum e, când nu ai nimic îţi doreşti totul. Întâmplător, unul dintre directorii magazinului venise în spatele meu şi stătea acolo ascultând.
În timp ce fetiţa se pregătea să plece, unul dintre ajutoarele mele i-a notat numele şi adresa, aşa cum se făcea de obicei. L-a luat pe fratele ei de mână şi au ieşit în viscolul de afară.
Directorului magazinului, care ascultase tăcut toată scena, îi dăduseră lacrimile vâzând situaţia jalnică a celor doi copii. Indată după plecarea copiilor el a dat de veste angajaţilor magazinului şi până în seara de Crăciun toate dorinţele fetiţei au fost colectate, mulţumită donaţiilor angajaţilor.
Nu-mi venea să-mi cred ochilor în timp ce-mi umpleam sacul. Şi aşa cum îi stă bine unui Moş ce se respectă, aveam şi o Zână a Zăpezii care mă însoţea şi care era îmbrăcată într-o rochie subţire şi purta o pereche de pantofi de balet roz. A ţinut cu tot dinadinsul să mă însoţească la acestă livrare specială de haine şi jucării. Magazinul a închis la 17:30. Afară ningea şi începuse să se întunece. Am oprit un taxi. Am dat şoferului adresa pe care o luasem fetiţei când şi-a făcut poza.
Când am ajuns la adresă, ne-am dat seama că ne aflam în cea mai săracă zonă a Richmond-ului, mai rea decât un ghetou. Am ieşit cu greu din taxi cu toate cadourile pe care le aveam. Nici măcar gerul şi furtuna nu au putut acoperi mirosul greu de varză stricată.
Şoferul de taxi ne-a spus: "Oi fi tu Moşul dar eu n-aş sta în partea asta de oraş la ora asta pentru nimeni pe lumea asta. Şi n-am să stau să-l aştept nici pe Moş!"
"Ei bine", i-am răspuns, "te înţeleg, dar vreau s-o vizitez pe fetiţa aceasta". Nici eu nu mă simţeam în apele mele. "Cred că vom găsi vreun telefon pe undeva şi vom chema un taxi când terminăm."
Se înserase de-a binelea şi ningea foarte tare. Am ajuns până pe la uşa casei şi am bătut la uşă. Nimic. Am bătut din nou, şi din nou. Casa era atât de veche încât stătea într-o rână. Geamurile erau sparte. Am bătut din nou.
În sfârşit uşa s-a deschis. În pragul uşii stătea o femeie mică şi slabă cu părul răvăşit. A zbierat, "Ce vreţi?"
De obicei, când îţi apare la uşă Moşul cu Zâna Zăpezii încărcaţi cu cadouri colorate, este o ocazie deosebită şi cu toate astea ea nu era deloc impresionată. (Nu-mi amintesc numele fetiţei aşa că îi voi spune Mary Lou Hill.) Am întrebat, "Familia Hill locuieşte aici?".
"Nu! I-am dat afară," ne-a spus. "Nu şi-au plătit chiria". Ne-a întors spatele trândindu-ne uşa în nas.
Între timp fulguiala se transformase într-o furtună de zăpadă şi se întunecase de tot. Ce să facem acum? Ann, săraca Prinţesă a Zăpezii, avea picioarele ude leoarcă şi începea să îngheţe de-a binelea deoarece purta numai rochiţa aceea străvezie. Eu eram îmbrăcat în costumul de Moş şi nu aveam să-i dau nimic ce să pună pe ea. Oricum, nu ne plănuisem să fim afară pe o vreme ca asta.
Totul era cufundat în beznă fără nici un bec stradal aprins. M-am uitat spre capătul străzii şi am zărit o luminiţă aşa că am început să mergem spre ea. La un moment dat o femeie apăruse din întuneric şi instantaneu am întrebat-o dacă ştie unde locuieşte familia Hill.
"De unde să ştiu?" ne-a răstit şi s-a pierdut în întuneric. Ne-am continuat drumul spre acea luminiţă când deoadată am simţit o atingere pe braţ. Era aceeaşi femeie. Ne-a spus, "Îmi cer scuze. Cunosc familia de care m-aţi întrebat. De fapt şi pe mine mă cheamă Hill cu toate că soţul meu nu le este rudă. Tatăl bea şi am putea spune că nu este o familie prea fericită."
Am stat puţin de vorbă în frig. La un moment dat ne-a spus, "Locuiesc chiar aici. Ce-ar fi să intraţi să vă încălziţi şi-l voi chema pe soţul meu. S-ar putea ca el să ştie unde s-au mutat."
Am intrat în căsuţa femeii. Spre surprinderea noastră era foarte curată. Şi-a chemat soţul. În timp ce aşteptam, recunoscători fiindui pentru căldura căminului, ne-a invitat la o cană de ciocolată fierbinte. Într-un sfârşit ajunge şi soţul dar care nu ştia nimic despre familia fetiţei.
"Ce-i cu lumina de la capătul străzii?" i-am întrebat.
"Este un cafe-bar," mi-a răspuns. "S-ar putea ca cineva acolo să ştie ceva despre ei. Ştii cum se zice că barmanii ştiu tot ce mişcă".
Ne-au însoţit până la bar care era plin de lume - opt sau zece oameni. Când am intrat, eu îmbrăcat în costumul de Moş purtând pe spate sacul plin cu cadouri şi Ann îmbrăcată în rochiţa ei de zână şi cei doi soţi Hill s-a creat puţină agitaţie în barul deja neîncăpător. Am început să întrebăm de familia Hill ce-a dată afară din casă.
Barmanul ne-a spus, "O, da, cunosc familia. Ştiam că au fost daţi afară dar n-am nici cea mai mică idee unde s-au mutat."
Eram deja derutat şi nu mai ştiam ce să fac.
Un om mai în vârstă a venit spre mine şi mi-a spus, "Am auzit despre ce vorbeaţi. Săptămâna trecută l-am văzut pe bărbatul de care întrebaţi conducând un camion. Staţi puţin să-mi amintesc. Ce scria pe camionul acela? Nu-mi amintesc prea bine." S-a tot gândit minute bune, vorbindu-şi în barbă. Dintr-o dată ochii i s-au luminat. "Ştiu! Hart's! Aceasta era inscripţionarea de pe camion. Hart's! (Şi acesta este tot un nume fictiv.)
Firma Hart's era tocmai în partea cealaltă a oraşului Richmond, aproape de râu, în zona halelor industriale. Se făcuse târziu şi mă simţeam la capătul puterilor.
"Haideţi. Închidem barul şi vă vom ajuta să-l găsiţi," s-a oferit barmanul. Toată lumea a ieşit spre maşinile parcate afară. Era o rablă veche de Ford, o camionetă şi o maşină de când lumea - un Chrysler, cred. Toată lumea a urcat în maşini şi am pornit spre firma Hart.
Zăpada începuse să formeze nămeţi şi mă gândeam că dacă va continua să ningă aşa în curând vom fi blocaţi în zăpadă. Dar cine a mai auzit de Moş să fie blocat în zăpadă? În sfârşit am ajuns la Hart's. Am bătut la poartă şi-ntr-un târziu a apărut paznicul de noapte cu o lanternă în mână.
I-am explicat ce căutam. Mi-a răspuns, "Nu cred că pot să vă ajut. Angajăm mulţi oameni pe perioade scurte. Lucrează o săptămână, poate două. Sunt sigur că nu avem datele lor de contact. Dar haideţi să intrăm în birou şi să vedem totuşi ce găsim."
Ne-am înghesuit cu toţii în birou unde era mai cald decât în maşini.
"Acesta este fişierul personalului" ne-a spus paznicul. Am început să căutăm fila lui Hill dar degeaba." "Staţi să-l sun pe proprietarul firmei. Este un domn foarte de treabă şi locuieşte în Petersburg. Nu cred că-l va deranja faptul că Moşul are nevoie de ajutorul lui în Ajunul de Crăciun" şi a zâmbit.
Petersburg este la o distanţă de 30 chiar 35 de kilometri de Richmond, dar patronul ne-a spus că va veni imediat. Am aşteptat 45 de minute. Drumurile erau alunecoase; condusul era riscant. Timpul se scurgea cu repeziciune. În sfârşit un Cadillac gri metalizat a parcat în faţa biroului şi proprietarul s-a grăbit să intre în biroul aglomerat. I-am explicat situaţia în care ne găseam.
"Haideţi să ne mai uităm prin fişiere" ne-a sugerat. După o căutare meticuloasă a dat neputincios din cap. "Nimic despre Hill."
În timp ce închidea sertarul acesta s-a blocat. L-a deschis din nou şi a văzut că o bucată de hărtie se blocase şi nu lăsa sertarul să se închidă. De vă vine să credeţi sau nu, coala care bloca sertarul era fişa tatălui lui Mary Lou, o fişă care se lipise de o alta şi de aceea trecuse neobservată. Adresa nouă era pe fişă.
Între timp patronul firmei ni se alăturase trup şi suflet şi-şi sunase fratele care sosise cu soţia şi cei trei copii. Grupul nostru crescuse. Ne-am urcat cu toţii în maşini, cinci de toate: rabla de Ford, camioneta, Chrysler-ul antic, Cadillac-ul gri şi un Plymouth nou-nouţ care aparţinea fratelui proprietarului. Era o caravană ciudată pentru un Moş. Furtuna de zăpadă era în toi aşa că ne-am croit drum cu grijă spre adresa din fişă.
Din când în când auzeam sunete de clopoţel. Richmond este cunoscut ca oraşul clopoţeilor iar sunetul lor îmi dădea o senzaţie de calm. Vom ajunge la timp?
În sfârşit am ajuns la adresă. Casa era una dintre acele dărăpănături, înclinate într-o parte. În loc de geamuri, ferestrele aveau ziare.
Zâna Zăpezii era foarte obosită. Se sprijinea de braţul meu în timp ce ne croiam drum prin zăpada înaltă. Toţi ceilalţi au coborât din maşini şi ne urmau. Vocile li s-au unit spontan într-o colindă. Exact la momentul potrivit, Moşul a bătut la uşă, era Ajunul de Crăciun - orele 12:00 noaptea. Toate clopoţelele din Richmond au început să sune.
Pielea mi se făcuse ca de găină şi Zâna Zăpezii începuse să tremure, nu de frig, dar de fiorul acelui moment. Am aşteptat cu ochii înlăcrimaţi pironiţi spre uşă. Într-un final, uşa s-a deschis şi am văzut-o pe Mary Lou cu un zâmbet mare pe faţă. Zâmbetul nu trăda surprinderea - doar o aşteptare încrezătoare. Ea a spus, "Bună Moşule, ştiam că vei veni!"
Dacă acea fetiţă care acum ajunsă femeie matură nu v-a citi această întâmplare nu v-a şti niciodată miracolele care i-au adus pe Zâna Zăpezii şi pe Moş, încărcaţi cu cadouri la uşa ei cu atâţia ani în urmă.
1 Tom Carlin este un prezentator cunoscut de radio din Salt Lake City, Utah, şi administrează Theatre 138. În fiecare an de Crăciun el spune această poveste la radio.
Copyright © 2024 The Family International